Numar rotund

Oare de ce au unii oameni tendinta (si incapatanarea) sa te faca sa crezi ca EI stiu clar ce e mai bine pentru tine? Oare nu sunt suficient de (pre)ocupati cu vietile lor si atunci isi revarsa tezele, antitezele, conceptul lor de viata asupra altora, dorind sa-i convinga ca doar ASA si NU ALTFEL e mai potrivit? Oare de ce exista inclinatia si obstinatia de a acumula TOATE uneltele necesare pentru a te convinge sa vrei… ceea ce tu chiar nu vrei? De exemplu: “sa te inscrii NEAPARAT la concursul acela si sa pleci odata din tara asta [...](cenzurat)” sau “MUSAI sa te duci acolo si sa aplici la postul respectiv, macar bani mai multi sa ai”, ori “de ce sa te irosesti, mai bine fa una sau alta, aia sau astalalta, da-ti demisia, deschide o afacere, scrie o carte, infiaza un copil”. Dureros e ritmul/frecventa cu care suntem asaltati cateodata de binevoitori care STIU, POT si VOR sa ne aduca… nu neaparat pe drumul cel bun, ci pe un ALT drum. Asa, pentru ca EI considera ca-i mai bine. Pentru cine? Nu se stie sigur. Pentru noi, pentru cei de langa noi? Poate pentru ei? Sau… de fapt nici nu mai conteaza daca e drumul bun, important e ca am ascultat de EI si ne-am schimbat. Musai in bine. Dar cine sunt EI? Si de unde stiu EI ce ar trebui sa-mi placa mie si ce nu? Poate eu sunt multumita de ceea ce am, de ceea ce primesc zilnic de la viata, sau de ceea ce fac. Asta neinsemnand automat ca “ma complac” in ceva anume. Si chiar ma straduiesc in fiecare zi sa construiesc, nu sa daram. Ca nu reusesc mereu, asta e alta poveste. Dar poate eu chiar nu vreau sa “aplic” oriunde si “sa plec la lucru” in strainataturi. Cand (sau daca) nu ma simt bine ori increzatoare aici, oare DE CE m-as simti altfel acolo? Desigur aud vorbe mai m ult sau mai putin soptite ca… nu fac una sau alta de frica ori pentru ca n-as fi destul de rezistenta la intemperii. Hm! De ce oare ar trebui sa (imi) explic fiecare alegere, non-alegere, gest si non-gest? De ce simt totusi, inca des, nevoia de a-mi justifica actiunile, non-actiunile, alegerile, iubirile, preferintele, visurile, lupta, daca e sa existe vreuna? Bunaoara, de unde sa stie altii ca mie imi plac serile calme in care pot tine in mana si citi linistita o carte, cu cealalta mana incalzind bratul celui iubit, care se odihneste? De unde sa stie altii ca mie imi plac duminicile blande in care stau minute in sir pe o banca in parc, privind ratustele pe lac si ascultand pasarelele cum isi spun soapte tainice de amor? De unde sa stie ori sa inteleaga altii ca mie imi place sa buchisesc cu pasiune la o pagina de revista, sa o intorc pe toate partile pana iese si untul (tiparului) din ea? Si mai ales, de unde sa stie si sa accepte ceilalti ca mie imi place in tara mea, unde ii am pe ai mei aproape si unde cerul mi se pare ca poarta culoarea unui senin de o binecuvantata familiaritate? * E postarea nr. 600. Asa ma anunta wordpress-ul, altfel n-as fi bagat de seama. Si realizez ca ar putea fi chiar o postare sarbatoreasca. In care sa-mi propun sa nu mai tind sa fiu cum/unde m-ar fi vrut altii sa fiu. Ci sa fiu exact aici unde sunt. Asa cum sunt. Acum. Fara alte planuri ori scheme dinainte stabilite. Fara vise programate. De fapt realizez abia acum ca tocmai asta ar fi ingrozitor: pana si visele sa ajung sa mi le programez – pe zile, pe ore, in etape, pe secunde, pe oameni, pe stiluri, pe categorii: realizabile si irealizabile. * Am renuntat la caietul de vise. Era doar un surogat al unei vieti pe care o poti dori intr-un anume fel, intr-un moment particular. A doua zi se poate schimba totul. Am renuntat si pentru ca sfida legile Lui: continea planuri, deadline-uri, de parca i-as fi impus stricte reguli ori termene proprii… insasi vietii. Iar viata nu se poate programa. Si nici visele. Ele nu. Visele curg natural, se impletesc armonios, se rasfira, se schimba, aduna, imprastie, coaguleaza, readuc dorurile sufletului intr-o matca fireasca. Visele vin si se implinesc dupa legile lor. Nu ale noastre. Acum doua seri am crezut ca mor. La ce bun sa scriu in caietul de vise ca in anul 2012 vreau sa am… nu stiu ce, iar in 2013 sa merg… nu stiu unde? Mana destinului n-o poti forta. Nici intr-un sens, nici intr-altul. Mai bine traiesti bucuria visului atunci cand vine. Neprogramat. Maine un alt suflet ar putea primi in dar chiar… visul tau. Sa fiti iubiti… de cei care va iubesc azi – asa cum sunteti! Muzica nu are nicio legatura cu textul. Cu textul postarii.